Știți simțămîntul acela cînd urci în microbus, plătești frumușel taxa de intrare, îți găsești colo un loc să te așezi mai comod (mai la fereastră, de dorit un scaun solitar) și … începi a visa. Așa din senin, te-au apucat gîndurile, stai și dormi cu ochii deschiși de-ți amintești vrut și nevrute, sau contemplezi la ceva ce te macină de la o vreme încoace. Pierzi simțul timpului, ceastă dimensiune sub numărul 4, parcă își pierde din sens și cu tot cu cea conștiință se pierde și ea, se evaporă într-un neant necunoscut. Devii hiperconcentrat, și nu te mai lasă cele gînduri… ce mi-a zis? Să fi fost oare adevărat? Sau nu, cred că au fost așa niște emoții de moment, doar nu ai putea zice ceva așa pur și simplu ca un bună ziua… mmm de-ar mai zice încă o dată. Dar cum se face că suntem atît de mulți pe lumea asta, toți așa frumoși, deștepți, de succes și cu o inimă mare, însă ne înconjoară doar cei aleși. Oare pe unde se mai pierde și timpul acesta?
Mă scoate din sărite cea mîngiere de pisică, desigur nu la propriu, dar e o scînteie în tot eul meu în moment ce se lasă mîngîiată cind tot ea a și cerut asta, nimeni n-a chemat-o, dar ea tot vine întrebătoare la piciorul tău și-ți caută nerușinat mîna ta sau măcar vreo parte a corpului tău să-i satisfaci și ei plăcerea. După ce-i mulțumită, te lasă așa cum te-a găsit și fără vreo remușcare pleacă mai departe, parcă nici nu te-a cunoscut, spre o nouă, mai fragedă și moale pradă.
Dar cîinii, ochii lor credincioși niciodată nu te uită, te slujesc pe viață, fac un legămînt cu ei înșiși, se iau frați de cruce cu destinul și merg amîndoi supuși unui singur om, sau uneori chiar unei familii. Vreau și eu un cîine, măcar el să mă iubească neclintit, nesilit de nimeni și numai din propria sa voință. Vreau să văd în fiecare dimineață ochii cei credincioși și sinceri. Ce trist că viața de om e mai lungă, ajungi să-i vezi îmbătrînind înaintea ta, cînd tu ai fost cel care cu sufletul la gură, la vîrsta de cinci ani așteptai mama să-ți aducă cățelul acasă. Îi petreci ca pe niște oameni, îi pomenești și ți-aduci aminte de privirea lor mereu înțelegătoare:”Da, prietene, va veni și pe strada noastră soarele într-o zi. În doi vom trece mai ușor”.
Doli sau Dolly, acum îmi dau seama că vine de la ”doll” din engleză,hm, păpușa mea Doli. A fost … a fost un cîine-lup credincios unei întregi familii. La 4 ani umblam, cu ea sub un braț si sub altul ținînd pisica, pe veranda casei vechi, mîndră cum nu mai puteam și fericită de bogăția ce o aveam. Acum sunt în floarea tinereții cum s-ar spune, dar ea, ea și-a trăit deja viața întreagă. A făcut pui doar o singură dată, a avut nepoți de mai multe ori(într-o vară făcuse 11 dintro dată). Era cîinele care știa cum să-și arate fericirea, știa cum să asculte cînd i se spunea, știa să latre cînd vreun hoț ne fura fînul, știa să se supună unor chinuiri de copil mic. Niciodată nu a mîncat vreun puișor(sau poate că da, dar numai în tinerețea sa) pentru că vedeam cum treceau boboceii mici abia ieșiți din ou, iar ea nici că-i observa sau mai drăguț era cum îi împingea încetișor cu botișorul dintre labele ei, să-și găsească frumușel calea colea spre mama lor, dar ei nu voiau, și ramîneau insistent in puful cel de blană roșcată, nici ea nu era împotrivă. Îi plăcea la scăldat, verișorul mai mare o învățase(tare se mai bucura cînd venea el). De zile mari, cînd ne adunam mulți ai familiei, ne duceam cu toții la iaz. Cu frigărui sau fără, pentru ea era o imensă sărbătoare, în sfîrșit scapă de cureaua ceea de piele cei roade blana, în sfîrșit labele celea nu mai calcă pămînt bătătorit de atîta amar de vreme și unde nu se știe de ce nu vrea să crească nici un firicel de iarbă. În sfîrșit a prins libertate, fără lanț e o pasăre ce larg își întinde aripile vrînd să cuprindă tot nemărginitul ca mai apoi să nu-i mai dea drumul. Ce-i drept începe a fugi ca o nebună, aleargă la fiecare și fuge de la toți, e fericită, azi e liberă. De cum vede oglinda apei, își face viteză și sare parcă dintr-o furie în apa caldă a iazului. Înoată pînă unde vrea ea, se învîrtește cum doește, astăzi e ziua ei, și orice zi de plecare la scăldat e ziua ei, măcar dacă are o viață mai scurtă să nu rămînă ca noi toți:”K sojeleniu, deni rojdenia toliko raz v godu”. Iese rinjind cu limba pînă la pămint, blana-i grea și udă, nimeni nici nu suspectează și colo începe a-și arunca apa de pe ea părînd o centrifugă roșcată, toți o iau la ocară:”E tuț mama eu de Doli, marș încolo ș te scutură, nu uiti la dinsa, ha?!” înghite sublim limba și pleacă mai într-o parte. Nu, nu s-a supărat, doar realizează că a fost indecent ce-a făcut, și nu a trebuit să-și ia atîta libertate cît nu mai putea duce. Azi a fost la iaz, e liberă și ferictă. Mîine unde plecăm? Același lanț de fier care ba se aude tîrîindu-se greu pe pămîntul sec, ba se aude lovindu-se zgomotos de cușca-i mare, semn că se urcă pe ea sa vadă ce se petrece peste drum, dar nu era mare lucru să vezi, doar de-o căruță mai trecea, căci peste drum nici o casă, imaș liber si verde, iar peste imaș o vedere largă si imensă spre lanurile, livezile si pădurile de pe dealul celălalt. Cine știe ce caută ea acum, se uita gînditor si prelung, de parcă venise momentul hotărîtor, iar acum trebuie de dat un verdict cît mai înțelept, sau parcă ar fi unul dintre frații ceia Moraru ai lui Druță, care stau pe prismă ziua întreagă de contemplează, și nimeni nu știe ce gînduri le macină mintea in ceste timpuri de restriște. Apoi coboară încet, mai umblă de colo acolo, urcă în cușcă, pune botul pe labe si așteaptă supusă, poate… următoarea zi? Nu, următoarea libertate. Mîine, ce facem mîine am întrebat? Mîine plecam la vie, să mai vedem ce face poama, de s-au copt bine cireșii lui tîca Cozma și de s-a făcut iarba fîn. Ce luăm cu noi, cum ce? Furca și normal. Cine merge, cum cine? Toți. Ai , nu, vezi ca nana rămîne acasă, o dor picioarele, si ce sa caute ea acum pe dealul celălalt, atîta amar de mers, las'că a merge la cules poama sau la sădit fasole, acum n-are cînd de uitat. Deci plecăm, eu mică de vreo șase ani, nanu Volodea si nanu Vitea. Coborîm dealul de pe care se înalță casa cea noua, ajungem în vale, la casa cea veche, ne mai oprim puțin, luăm cîteva nuci abia coapte, gustoase. Dăm buna ziua cu foștii vecini, dar și la lumea ce trece pe stradă, n-o știam, da cică așa se face la țară, se dă bună ziua cu toți, chiar de-i vezi prima și ultima oară. Poate nu va fi ultima, îi spui unui om bun bună ziua, iar el te va ține minte, și să fi trecut mai apoi intr-o zi pe lînga casa lui, nu-l vei recunoaște, dar el o să-ți recunoască figura, si-o să-și amintească că-i spusei tu o data buna ziua, te va striga și el acum și te va chema să-ți culegi un pumn de cireșe mari, albe de care numai el în tot satul mai are. După ce încuiem casa veche, sau cîteodată nici n-o mai încuiem pentru că e închisă, iar înăuntru nu mai ai mare lucru ce vedea. Punem sîrma la poartă si ne pregătim de urcat un alt deal, spre Rădi, astfel se numește locul unde crește poama lui tîca, unde a sădit el cinda vreo 6 cireși ce azi au crescut mari și fac cireșe în primăvară, roșii și multe, de-ți par că se cresc struguri. Lînga vie, un imaș întreg, de iarbă verde naltă și frumoasă, poate mai sunt și altele, dar de astea mi-au spus sau numai de aceste și-am auzit, poate că mai trimiteam urechile citeodată la păscut, cîteodată ascultam, și așa s-a primit că am reținut doar via, imașul si cireșii. Și venind așa doi oameni si jumătate și un cîine, urcă dealul, ajung la un izvor, gata, nu mai ramîne mult de mers căci îndată după izvor se începe acuș și via noastră. Via a rămas de la tîca, bucata de pămint dată de putere pe o întorsătură de deal, nici tu să ari , nici tu să cultivi ceva ca lumea, așa că au dat pămînt si pe la cei cu mulți copii. Dar de fapt păminturile lui tîca au fost mult mai mari decît săraca ceastă parcelă de lut, erau întinse, mari de se duceau pînă la Semănanca, ba chiar pînă la Romănești, dar le-au luat la colhoz, apoi au văzut că mare treabă cu el n-ai ce face în colhoz și au luat de l-au împărțit la oameni, acum alți oameni îngrijesc de răsadul ce îl dă țărîna îngrijită cîndva de mîinile roboase ale lui bunelu. După ce ne-am potolit setea, facem și ultimii pași, cînd colo nanu strigă: ”Ei tu, acolo, și fași tu măi? Doli, amuia fas”. Erau doi semănănceni (pe urma aflasem de asta) care pur si simplu furau fînul nostru. Îl terminau de umplut deja, încă o furcă si sacul era plin, dar ca să vezi ce namilă de cîine le rînjește ademenitor cu dinții in față. Au lăsat fînul cu tot cu saci și coase. Așa mi-a părut bine în acea clipă, în sfîrșit s-a întimplat și ceva interesant la care asistasem și eu, voi avea cui și ce să-i povestesc diseară. Cei doi au luat-o la fugă, prin vie, apoi prin popușoi, apoi nu mai știu prin ce lanuri. Nanu tot o fugă după ei, Doli nu se oprea din lătrat, eu entuziasmată și fericită am început și eu a fugi cu ochii sclipind. Nanu s-a pierdut, nu se vedea la orizont, dar care orizont , căci in jur doar plantații. Celălalt nanu , Volodea, rămase în urmă, nu mai era el la anii ceia cînd te poți apuca liber să fugi mai ales după doi tineri iuți pe care nici măcar Doli nu i-a ajuns. Eu fuga după ea, ea fuga după nanu, nanu fuga după hoți, hoții fuga de năpastă. ”Doli, stop!” Doli se oprea cînd îmi auzea glasul și mă aștepta pînă mai făceam vreo cițiva pași apoi iarăși își lua avînt, nu cumva să piardă urma, ”Doli, stai!” strigam eu cînd o pierdeam din vizor si ea iarăși mă asculta. Am ajuns în Semănanca, nanu descoperise cine fura fînul nostru din Rădi, intrase intr-o ogradă și acolo o grămadă de iarba uscată se ridica după colțul casei. Nu mai țin minte cum și ce s-a hotărît, eram mică si prostuță pe atunci, iar chestiile celea nu mă prea interesau. Astăzi Doli a fost o eroină, a speriat nenorociții ăia de hoți ”Da ii numai cum o văzt-o pe dînsa o lăsat și coasă și tot, uite, ți le-am adus noi si ascuțite” ”Și ne-i adus? C tot tu ai s te duși și ai s cosăști. ” Nanu rîdea ”Bun , bun femeie hăi.”
Ai, ce-am făcut, unde trebuia să cobor, m-am luat cu totul cu gîndurile. ”Domnule șofer opriți aici vă rog, mulțumesc.”
―Ne uităm la stele…
