Strivită sub camion

Nebuloasă

A.S. : Am răsfoit carnetul negru și dau de aceste scrise, nu am idee ce se întîmplase în acea zi sau în acea perioadă, dar știu că înainte să evadez în vis, în minte îmi răsuna: ”strivită stau sub un camion”, de ce, ce și cum - nu știu, dar nu am mai adormit și am dezvoltat gîndul sumbru pe o filă albă.

”Zăcând sub un camion, privesc la cer, strivită stau sub roți. Sub greutatea –i chinuitoare se-aud coaste trosnind încet și jalnic. Le ascult și parcă nu sunt ale mele, încerc să ghicesc ce va urma, dar nu le simt, demult le-am părăsit. Acolo sus, privirea-mi caută steaua, stea ce mi-a luminat existența, ce m-a îndrumat pe căi feerice, ce a scăpărat mereu în raze albe atunci când setea frumosului se istovea. Dar unde-i? Uite-o! Plânge și ea pe cerul negru împestrițat cu alte astre ce păstrează vieți străine, cade și se pierde în gol, lacrimile-i curg frumos în urma sa, devenind un voal precum o nebuloasă apocaliptică. Totul se petrece în fracțiuni de secundă. Coastele rupte îmi frâng inima, iar sângele țâșnește tulburat din această distorsiune crucială. Numai mintea-mi deapănă amintiri de-o viață în fața ultimei tragice încercări… Amintiri dulci și amare îmi leagănă ochii ce nu realizează că înaintea lor e universul… Și timpul stă pe loc, secunda nu se mai sfârșește, a fost o viață de om, acum e trup ce zace sub un noian de fier. Cu ochii larg deschiși, fața palidă ca norul dintr-o zi senină, cu buzele crăpate pictate într-un roșu pal, zace rece împietrit un pur cadavru…”

Data : 20 februarie 2011
P.S. : Tot normal.