Și , Doamne, ce mai culegere de povestiri. Această carte m-a făcut s-o urăsc și s-o iubesc în același timp, mi-a ruinat vise și mi-a conturat altele noi în acest mic al meu creier de copil inocent. Uneori, parcă toate celelalte povestiri, versuri, nuvele, romane ale unor autori ca Druță, Dabija, poate Busuioc, Stendhal și chiar Vieru, nu la urma urmei, se duc pe apa sâmbetei, mai bine zis în apele inexistentului, unei realități efemere și iluzionate. Deci să înțeleg că nu e de pus la îndoială că toți bărbații sunt sau nu la fel, dar cum poți să ți-l închipui pe Vieru în teribilele ipostaze (poate într-un sfârșit [al vieții] îmi voi schimba părerea) și metamorfoze ale lui Cărtărescu a cărui viață numai și atîrnă de erotism(acestea concluzionate din unica mea lectură a lui, desigur este o constatare pripită). Combinație aparent implauzibilă. Totuși, transgresînd superficialitatea legăturilor sale amoroase dintre care unele se devalorizau, prin depravarea tezaurului sufletesc, iar altele rămâneau la etapa unei dulci și drăguțe povești de dragoste, aș putea spune că această magnifică perlă a post-modernismului nu e lipsită de profunzime. Lăsînd la o parte toate scenele obscene și gîndurile-i ”murdare”(de care slavă Domnului am avut ocazia să aflu doar din cărți) am regăsit în Cărtărescu acel om care se tot caută în viață, supraviețuind unor crize sufletești pe care odinioară mie-mi le crezusem letale. Poate că mă liniștește faptul că acum este căsătorit și, intuiesc eu, fericit și nu a povestit despre soția lui în această antologie, nu a aliniat-o cu celelalte femei din viața sa și, iarăși intuind, o consideră ca unica-i adevărata-i dragoste, fără s-o defăimeze, păstrind-o în intimitatea lor secretă.
Pe alocuri, obișnuiesc să selectez cîteva fraze de prin cărți, în cazul de față am ales foarte puține comparativ cu celelalte lecturi:
„De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu
~Cu urechile pe spate~
„Nu, n-am omorît pe nimeni, n-am violat și n-am tîlhărit, n-am băgat pe nimeni la pușcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atîtea ori ființe dragi, enorm de multă suferință.”
„Imediat cum cerul se colora în roz-sîngeriu, simțeam cum se apropie de mine valuri de disperare și suferință. Era ceva fizic, o durere localizabilă, în centrul pieptului. Nu mai puteam respira, muream de nefericire.”
~Cine sunt eu?~
„Nu-mi mai fac de atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bun, nici frumos sufletește, nu pot fi un „model” pentru nimeni, așa cum nici eu nu am modele în viață.”
„Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”
~Două feluri de fericire~
„…fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzație scurtă și copleșitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii și poeții. Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbește despre „cumplitul” ei: ea este frumusețea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: ești cu adevărat fericit când vrei să oprești timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viața ta a avut sens dacă, în șirul nesfârșit de momente banale, cenușii, triste, rușinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viață este compusă, s-a aprins totuși, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii.”
„Fericirea pe care oamenii o caută îndeobște n-are nimic de a face cu experiențele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa aurea mediocritas* a antichității, de cultivarea grădinii proprii, de tihna și pacea unei vieți înțelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium și excese.”
„Suntem cu toții, de fapt, o combinație între cele două cazuri, și idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marei și adevăratei fericiri.”
~Cartea magică a tinereții mele~
„Liniștea și singurătatea erau totale, umbrele se scurgeau nesfârșite din fiecare obiect.”
*aurea mediocritas – aurita cale de mijloc
Mă-nec în gînduri și-amintiri,
