Poveste(1)

  A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu v-aș povesti, și-ntr-adevăr s-a întîmplat, de-altfel nu v-aș fi relatat.
  A început demult, dar nu mai face să mai încep cu firava-i geneză. Și-acum cînd sunt martor și actor, voi începe firul de la mijloc, sau de fapt să fie ăsta adevăratul inceput, singură nu stiu. Dar totuși să vedem despre ce va așterne astăzi povestea...
  Era pădure imensă, verde așternută la poale de munți. Iar copacii erau gigantici, cu tulpini groase, acoperite cu un strat gros de mușchi ce redau peisajului atmosfera de ceva tainic, fermecător și



mistic. Așa părea de la început. Pentru că era o pădure virgină, fără vreo urmă de picior de om, cu ramuri grele rămînind singure sa se frîngă sub greutatea zăpezii și sub apăsarea timpului. Iar viață parca nu m-ai găseai acolo, de parcă doar verdele cela apăsat striga și trăia în singurătatea munților. Și toata vietatea dormea, visa și călătorea în lumi necunoscute, în gînduri și-amintiri plăcute. Și era minunat să admiri acel verde deasupra unui alb imaculat ce s-a așternut ca niște dune pe vîrful cel de munte. Și te simțeai liniștit și împăcat cu tine însuți că mai perfectă lume nu găseai, că acum ai cunoscut raiul pe pămînt, că viața nu mai cunoaște alte culmi, că acesta era un vis real din care ești fericit că nu te trezești. Astfel, se termina iarna în acel ținut pașnic și pur. Zăpada se topea, zadele se renășteau într-un nou verde sălbatic, muntele își recăpăta vechiul sur și pămîntul se ivea desubt ca o năpastă neagră.