Neîntîmplări

       Și ce faci cînd nimic nu se întîmplă? Doar parcă timpul stă în loc, spațiul cel nemărginit devine încă și mai întins mărindu-și hotarele pe care nici măcar nu le are. Iar oamenii, ce fac ei? Trăiesc? Posibil. Dar totul se oprește, mișcarea lor îți pare monotonă și lipsită de viață. Ce se întîmplă cînd nu dorești să faci nimic? Nimic. Doar stai și contemplezi în van, pătrunzînd în gînduri cu adevărat profunde și nu ți le mai amintești decît la următoarea neîntîmplare. Între timp le uiți, parcă nici n-au fost și au zburat o dată cu trecerea timpului și cu mărginirea spațiului. Dar imaginația e o forță puternică, e asemenea visului care ne permite să trăim vieți magnifice în fracțiuni de secundă. Imaginația care deschide noi valențe inventate ale existenței personale, noi căi pe care le-am putea lua, noi personaje pe care le-am putea întîlni și care ne-ar marca pe viață. Devenim eroi ale unor povești fabuloase unde totul se rotește in jurul nostru. Deunăzi mă vedeam pe o insulă pustiită cu încă trei persoane. Era încă și mai greu pentru mine faptul că nu mă înțelegeam cu nici una din ele. O zi trecea ca un minut. Iar timp de o noapte am trăit un anotimp întreg. Și pasul la care m-am blocat era că nu știu cum erau să avanseze lucrurile, pentru că devenise o situație complicată. În mare parte din cauza mea, dar nici altfel nu se putea. Pentru ca să pot da un final poveștii cred că ar trebui să urmăresc cum se petrec aceste lucruri în viața reală, pentru că personajele sunt reale, avînd o mare legătură cu lumea în care trăiesc eu. Și ce fel de erou mai rămîne din mine cînd într-o lume ruinată eu dărîm și ce a mai rămas? Și dacă acest straniu și bizar vis al meu s-ar realiza, ar fi calvarul vieții mele, apoi îmi pare bine că e vis și rămîne la stadiul imaginarului. De ce atît de mult pesimism? Nu știu, poate e o formă de evadare a optimiștilor, o formă nespus de ciudată prin care își exprimă lăuntricul infinit. Pentru că una sigur o știu: un om cu adevărat demoralizat și depresiv niciodată nu-și va putea înșira pe foaie ce resimte. Aceasta e posibil doar prin retrospecție, fie că a trăit aceste stări, fie că și le imaginează.

       Dar de unde am pornit? De la nimicul ce pătrunde uneori nechemat în sufletele noastre, care și așa suferă de schimbările impunătoare ale rațiunii. Și ce faci cînd rămîne vid? Normal ar fi trebuit să-l completezi cu ceva dens care să te îndestuleze pe o perioadă destul de lungă. Însă oricît nu ai stărui asupra faptului, totuși, o explozie de evenimente și trăiri poate să golească din nou totul și nu-ți mai rămîne nimic. Dar cît de mult te-ai forțat să-ți umpli viața cu sens, iar acum destinul te modelează după voința inamicului. Dar care inamic, pentru că nu identifici nici unul și niciodată nu te-ai știut urît după spate. Și uite imaginația mea o ia pe căi necunoscute…  Aceste neîntimplări motivează și mai mult ca să se întîmple ceva cu adevărat semantic fără a lăsa loc acelui gol, pentru că  și el are nevoie de spațiu, uneori colosal.