Delir

Totul e prea metaforic, ne e frică să zicem lucrurilor pe nume și astfel le ascundem după cuvinte înlănțuite în labirinturi. Ne e frică să recunoaștem adevărul, ne e frică să ne lovim de o realitate crudă. Sau e doar imaginația? De fapt, să nu existe nimic din toate acestea, să fie o curată și verosimilă închipuire a creierului nostru? Uneori se ivește impresia unei lumi false, unor oameni falși, unor adevăruri ce devin minciuni. Iar dacă te deschizi prea mult, ai impresia că te-ai dezgolit în fața unei uriașe mulțimi și nu mai știi unde să te pierzi. Și te miri cînd vezi în față ceea ce te inspiră, e paradoxal și șocant. De ce nu erai și înainte astfel? Ba nu, erai! Însă nu știai. Pur și simplu era tăcere. Dar descoperi pe celălalt mal o lume nouă, necunoscută, te macină curiozitatea ce se află acolo, însă nu ai acces și nici voie. Delir. Propoziții fără legătură și gînduri ivite din alte semispații. Picaj. N-am nevoie de parașută. Voi încerca să zbor. De voi cădea, sufletu-mi se va ridica și va cunoaște adevărata fericire. Dar ce îndrug? Capul mi-e în nori. Nu mă gindesc la viitor. Ce nepăsare și indiferență față de lumea mea, dar cît devotament pentru …  stop! 25.01.11

Acum ori niciodată...

Cum te simți cînd ai ruinat, ai prăbușit și ai distrus tot la ce țineai mai mult sau măcar îți păsa enorm? E mai strașnic simțămîntul că nu mai poți reface nimic, a dispărut totul și te sfîșie gîndul la resemnare pe dinăuntru. Ești pierdut și speranțele te-au părăsit… Începi a înnebuni și te zbați ca peștele pe uscat care nici marea nu o vede, nu știe in ce direcție să o ia, și se zbate întruna fără a putea respira, astfel te sufocă aceste gînduri, știind că nu mai are rost strigi precum biet animal împușcat. Sensul se risipește în jur și rămîi într-un vid, te absoarbe o gaură neagră groaznică, iar nimicul cade-n gol, de fapt el e însăși goliciunea. Și ce-ți mai rămîne să faci? Nimic. Și cine devii? Nimeni. Paradoxal, să devii un nimeni. Dar vrei, vrei atît de multe să zici, să recunoști, să declari, să aprobi și să negi, însă știi că nu mai are rost, dorințe înghițite de necesități, fapte realizate de rațiune, gînduri pierdute în suflet.

Ai ceva de zis? Nu poți? Ia-ți inima în dinți și fă ce crezi tu că e mai bine, nu lăsa să curgă timp în van, nu lăsa șanse să se piardă fără sens. Acum acționează! Arată ce simți și vrei într-adevăr, căci pe urmă va fi prea tîrziu… Iar dacă nimic nu mai are rost, uită tot ce-a fost și începe o viață nouă!

Strîngere de inimă pentru Grigore Vieru

Portretul lui Grigore Vieru pictat de Igor Vieru

Zilele trecute am aflat

Şi sufletu-mi greu a răsuflat.

Nu pot să cred în nici un fel de chip

Că totul a fost atît de pripit.

A murit imediat după ziua mea,

16 ani împlinisem.

Ah! Cît mă doare inima

Că nu-l mai întîlnisem

Nici nu-l voi mai întîlni

Îmi va vorbi în poezii,

Iar eu voi sta, voi asculta,

Îmi va părea rău, dar voi aplauda.

De ce a fost o dată, Doamne?!

Să-i pot da mîna acestei mari legende

Ce mereu în inimă-mi va fi vie

Pentru că am ars în  a lui făclie.

Am trăit lîngă el, aici în ţara lui

Unde el avea un ţel  şi eu pe-al lui.

Lupta pentr-un unit popor

[Zbura-va liber acest cocor],

Lupta pentru o limbă românească,

Pentru o mamă părintească

Ce fiecare o ţine-n suflet,

Ce fiecare o dă-n răsunet…

Şi el a auzit, a început să scrie,

Cuvintele-i se aşterneau uşor pe hîrtie.

Arma lui era  peniţa,

Era gîndul şi ambiţia.

Nu se lăsa bătut chiar dacă a fost jignit,

Incredibil acuzat, inacceptabil umilit.

De ce, Doamne, să-i fie oare

Acea credinţă din izvoare,

Umilită de-un cuvînt

Fără rost pe-acest pămînt

Ce a greşit?

În faţa celui ce l-a umilit,

E oare astăzi un păcat

Să ai tu sufletul curat?

E păcat să-ţi iubeşti mama?

Să-ţi îneci dorul, doar pentru teama

Că un muritor de rînd ca el

A zis că nu mai e fidel

Lui Dumnezeul cel de sus

Căruia G. mereu i s-a supus.

Ce drept are să judece,

Oare aceasta nu-i păcat?

Privirea să i se întunece,

Iartă-mă, Doamne, că-i păcat!

A fost, este şi va fi,

Iar eu mereu voi mulţumi

Pentru-al Domnului trimis

Să mă-nveţe ce-i un mit,

Să mă-nveţe ce e rimă,

Să mă-nveţe ce e mama.

Glasul său va răsuna mereu

În sufletele ucenicilor lui,

Niciodată nu voi zice că mi-a fost greu,

Doar îi sunt recunoscătoare lui.

Aş fi vrut să mă vadă crescînd

Sau cel puţin eu pe el scriind,

Cel puţin o viaţă întreagă,

Mai mult nu-ţi cer eu, Dragă.

Dar e tîrziu! Ce oarbă-am fost!

Acum eu plîng, dar fără rost!

Ştiu i-ai promis 10 ani

Iar eu i-am pirdut în van,

Avînd poetu’mi aproape,

Răsuflînd într-aceleaşi hotare

Credeam că am tot timpul din lume,

Dar am greşit, ce rău îmi pare!

Nu ştiu! Cîndva la miez de noapte

Sau la răsărit de soare

Îmi voi aminti în şoapte

De cuvîntul tău, Grigore!

Îţi spun eu ţie Tu acum,

Nu vreau să rămîi mit sau legendă

Ce zace-n sculptura de alun.

Mi-ai fost aproape şi-mi vei mai fi,

Mi vei fi cel mai aproape ideal,

Iar eu în fiecare vară, zi de zi,

Voi lua peniţa şi hîrtia, sus pe deal,

Voi fi copilul cel naiv

Ce interpretează idolul, întîlnit tardiv.

 

Poate am acuma şansa

Cea pe care n-a avut-o.

Am o mamă, am un tată,

El pe mama a iubit-o,

Eu nu pot să realizez

Ce-i să umbli-n frig desculţ,

Dar continui să visez

Visez că stau... şi îl ascult...

Poezia lui eternă

E un uriaş ecou

Pentru limba cea maternă

Ăsta-i strigăt de erou!

Ştiu. Niciodată nu-l voi ajunge,

Dar eu tot sper să-l pot atinge

Să-i pot atinge dragostea de mamă

Să-l pot visa pentr-o secundă.

A fost respins de o putere,

Ba chiar numit spion.

Să ştiţi c-a fost doar un pion

Într-o joacă fără maniere.

“Puterea” nu-i cunoscuse glasul

“Puterea” nu-i ascultase pasul.

Au fost nedemni să recunoască clar?

Oare nu a fost un patriot exemplar?

A fost desigur, mai mult decît atît,

Decît au putut şi ei, atît.

Iar lor cu nesimţire le-a fost ciudă

Au avut o namaipomenită ură

Pentru ceea ce lor nu le-a fost menit.

Li se descid ochii, abia cînd e rănit.

Ce e dreptate, Doamne?

Rămîi curat, eşti împuşcat!..

Ce e credinţă, Doamne?

Cînd crezi, dar eşti alungat?

Pentru mine el nu e trecut sau viitor,

Nu e trecător, şi nici un simplu muritor

E doar present, e doar aici,

Acum, mereu, în veci…

Neîntîmplări

       Și ce faci cînd nimic nu se întîmplă? Doar parcă timpul stă în loc, spațiul cel nemărginit devine încă și mai întins mărindu-și hotarele pe care nici măcar nu le are. Iar oamenii, ce fac ei? Trăiesc? Posibil. Dar totul se oprește, mișcarea lor îți pare monotonă și lipsită de viață. Ce se întîmplă cînd nu dorești să faci nimic? Nimic. Doar stai și contemplezi în van, pătrunzînd în gînduri cu adevărat profunde și nu ți le mai amintești decît la următoarea neîntîmplare. Între timp le uiți, parcă nici n-au fost și au zburat o dată cu trecerea timpului și cu mărginirea spațiului. Dar imaginația e o forță puternică, e asemenea visului care ne permite să trăim vieți magnifice în fracțiuni de secundă. Imaginația care deschide noi valențe inventate ale existenței personale, noi căi pe care le-am putea lua, noi personaje pe care le-am putea întîlni și care ne-ar marca pe viață. Devenim eroi ale unor povești fabuloase unde totul se rotește in jurul nostru. Deunăzi mă vedeam pe o insulă pustiită cu încă trei persoane. Era încă și mai greu pentru mine faptul că nu mă înțelegeam cu nici una din ele. O zi trecea ca un minut. Iar timp de o noapte am trăit un anotimp întreg. Și pasul la care m-am blocat era că nu știu cum erau să avanseze lucrurile, pentru că devenise o situație complicată. În mare parte din cauza mea, dar nici altfel nu se putea. Pentru ca să pot da un final poveștii cred că ar trebui să urmăresc cum se petrec aceste lucruri în viața reală, pentru că personajele sunt reale, avînd o mare legătură cu lumea în care trăiesc eu. Și ce fel de erou mai rămîne din mine cînd într-o lume ruinată eu dărîm și ce a mai rămas? Și dacă acest straniu și bizar vis al meu s-ar realiza, ar fi calvarul vieții mele, apoi îmi pare bine că e vis și rămîne la stadiul imaginarului. De ce atît de mult pesimism? Nu știu, poate e o formă de evadare a optimiștilor, o formă nespus de ciudată prin care își exprimă lăuntricul infinit. Pentru că una sigur o știu: un om cu adevărat demoralizat și depresiv niciodată nu-și va putea înșira pe foaie ce resimte. Aceasta e posibil doar prin retrospecție, fie că a trăit aceste stări, fie că și le imaginează.

       Dar de unde am pornit? De la nimicul ce pătrunde uneori nechemat în sufletele noastre, care și așa suferă de schimbările impunătoare ale rațiunii. Și ce faci cînd rămîne vid? Normal ar fi trebuit să-l completezi cu ceva dens care să te îndestuleze pe o perioadă destul de lungă. Însă oricît nu ai stărui asupra faptului, totuși, o explozie de evenimente și trăiri poate să golească din nou totul și nu-ți mai rămîne nimic. Dar cît de mult te-ai forțat să-ți umpli viața cu sens, iar acum destinul te modelează după voința inamicului. Dar care inamic, pentru că nu identifici nici unul și niciodată nu te-ai știut urît după spate. Și uite imaginația mea o ia pe căi necunoscute…  Aceste neîntimplări motivează și mai mult ca să se întîmple ceva cu adevărat semantic fără a lăsa loc acelui gol, pentru că  și el are nevoie de spațiu, uneori colosal.