[toamna]:
Afară, toamna şuieră vertiginos ca dintr-un nai
Ale cărui fluiere stau drepte ca ţevile de orgă
Sau poate ar fi semănat cu seceratul lan de paie —
O briză rece de ardoare e doar o simplă vorbă.
Frunzele se rup, cad în gol, aproape zboară şi caută răgaz
Pe crusta rece a pămîntului—odinioară creştea măceşul.
Un fluture aşteaptă cu nerăbdare, stîrnit de-un oarecare haz,
Să-i cadă pătura de frunză—la iarnă îmbraci doar fesul.
— frunze de măceş acoperit-au şesul.
Frunzele s-au însorit deja—lumina toamnei o emană
Şi-şi caută brunul sol cel de pădure pentru o nouă tranformare,
Să veştejească în crăpături, apoi să iasă molecule—în creştere profană,
La primăvară o nouă frunză va creşte-n loc, c-un verde de paloare.
Copacii tremură de frămîntarea vremii greu statornicită,
Crengile se zbat spre diferite capuri întru găsirea tihnei,
De Sud sau Nord, de Est sau Vest, acolo liniștea stă adîncită,
Dansează ramurile goale, pîn'ce sfîrșește glasul muzical al toamnei.
L-ale munților poale, la temelia acelui imens mormînt
De stîncă tare, ascuțită— cresc copaci neatinși, de brad și pin—
Ci numai zada își aruncă acul verde precum un paloș frînt,
Prea crîncenă e cea vijelie [sălbatică] de-un frig cumplit pentru-al ei ac fin.
[iarna]:
Coborîse iarna peste lume ca noaptea neagră și atroce
În a cărei beznă albă încerci să-ți observi măcar nasul
Vîntul îți suflă în ochi picăturile de gheață ca un urlet feroce
De felină înfometată al cărei glas de disperare auzi la tot pasul.
Se frînge vreascul, copacul plînge îngîndurat,
Mai curge o lacrimă de sevă pentru ramul prea uscat,
Cade picătura-n gol, afară ninge neîncetat
Se face tare, tare ― gheață. Apoi, ce-a mai urmat?
S-aude un șuier lung și gros de sub pămînt,
S-aude monoton și grav. Să fie oare asprul vînt?
Oare dintr-acolo, erupe solemnul, al său cînt?
Dar nu, e un urs ce iarna o doarme îngînînd.
Ce lună e? S-a terminat decembrie, a început ianuar’
Sfîrșit-a anul? A început gerar?
Oare mai trece timpul în acest imens calvar?
Pentru cine? Cine? Frigui-i scurt și lapidar?
El te—apucă, te cuprinde și cu ghearele de sticlă
Te înșfacă ca o pradă, iar tu-nveți să te faci mică,
Să reziști acestui stog, ce te-astupă c-o movilă
De ace înghețate, iar tu te-opui la cea stăvilă.
[primavara]:
Dar vai! Mă-nșeală ochii? Să fie oare asta?
Pe zare s-aud cînturi. Nu! Nu e năpasta.
Sunt păsări călătoare, placat-au cu miile demult
Acum tot vin și vin să ne încînte cu al lor cînt.
Ce frumos e! Vîntul a încetat să urle,
Pițigoiul urcă creanga, primul cîntec să îl sune.
Se ridică-n orizont uriașul glob de aur,
Șesul, codrul și cîmpia îl întîmpină cu laur.
Crește iarba din pămînt, înverzește ea frumos,
A împins-o dorul mare de Înaltul luminos.
În pădure, stau copacii mîndri-n muguri.
Sus pe deal, via verde pregătește struguri.
De sub omătul gros ce-a fost ― subțire ce-a rămas,
Răsare în floare albă ― verde picior, un voinic frumos.
Ghiocel― frumoasă legendă― vestește:”Primăvara vine!”
Iarna învinsă, își ia surații și-i tîrîie cu sine.
Înflorit-a piersicu-n livadă, frumoase flori―flori de cais.
Misterios peisaj ca de poveste, pe toți copacii de parc-a nins.
Fug roiuri de albini în zumzet după zahărul de floare
Ca mai apoi, copii ce suntem, să lingem degetu de miere moale.
S-aude greieru-n cireș sau din maldărul de căpșună.
S-aude aici, s-aude acolo, peste tot cîntul îi răsună,
Sare din petală-n frunză, era colo, acum― aci
Precum o labă de pisică fuge de acul de arici.
Ce frumos e! O, primăvară dulce, acră și amară
Ne lași să revenim din zbucium; frunza verde să ne pară
Leac tămăduitor pe rană. Ne lași să retrăim extazul
Cel ce-a fost pînă la toamnă; veșnic lin, duios talazul.
[vara]:
Soarele-și ridică sus brațele de platină
Adierea face simț, frunzele se clatină
Globul luminos de galben, el mereu pătrunzător
El trezește, tuturor vestește ― curge apă în izvor!
Se renaște iar Natura, se deșteaptă vietăți,
Deschid ochii, cască gura, se trezesc toate-ntr-un glas
Somnoroase, amețite, trec în curtea marei Cetăți,
Nostime și amuzante, își zîmbesc cîte-o grimasă.
Zumzăie albini, lăcuste, flutură din aripi barza,
S-aducă oare pruncul sau așteptăm să crească varza?
Pe iaz sar ploșnițe, înoată un pește purpuriu.
Fac unde mari, line, rotunde de crezi că iazu-i viu.
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu v-aș povesti, și-ntr-adevăr s-a întîmplat, de-altfel nu v-aș fi relatat.
mistic. Așa părea de la început. Pentru că era o pădure virgină, fără vreo urmă de picior de om, cu ramuri grele rămînind singure sa se frîngă sub greutatea zăpezii și sub apăsarea timpului. Iar viață parca nu m-ai găseai acolo, de parcă doar verdele cela apăsat striga și trăia în singurătatea munților. Și toata vietatea dormea, visa și călătorea în lumi necunoscute, în gînduri și-amintiri plăcute. Și era minunat să admiri acel verde deasupra unui alb imaculat ce s-a așternut ca niște dune pe vîrful cel de munte. Și te simțeai liniștit și împăcat cu tine însuți că mai perfectă lume nu găseai, că acum ai cunoscut raiul pe pămînt, că viața nu mai cunoaște alte culmi, că acesta era un vis real din care ești fericit că nu te trezești. Astfel, se termina iarna în acel ținut pașnic și pur. Zăpada se topea, zadele se renășteau într-un nou verde sălbatic, muntele își recăpăta vechiul sur și pămîntul se ivea desubt ca o năpastă neagră.
