Înger

Doar când te uiți la cer uimit

Mai trec prin gând raze de dor,

Iar stând pe piatră neclintit

Privești și nu mai vezi cel nor.

Cu el plecat-au toate gânduri,

Și nu va reveni nicicând

Și lacrimi vor vedea pământuri

Din cer cu patimă căzând.

Și vei cerca atunci să cauți

În amintiri doar suferințe

Dar le-ai uitat și vezi să lauzi

Un nor ce ți-a redat ființa.

Și au căzut lacrimi curate

Hrănit-au solul sec și gol

În schimb durerile-s furate

De-un înger preschimbat în nor.

 O boltă largă și senină

Deasupra-tot acum răsare

Un curcubeu o face plină

De-un lan de flori multicolore.

Și razele de dor trecute

Iubesc lumina unui soare

Numai speranțe îți aduce,

Lăsând trecutul ce dispare.

Piatră roșie

Mă-nec în gînduri și-amintiri,
Într-un trecut ce a fost trist
Și-mi amintesc cele priviri
Ce azi sunt aer pesimist.

Scufund un suflet în adîncuri
Și fără aer, trag doar apă.
O viață-a fost, acum doar pîlcuri
De fericiri ce-au fost o dată.

În loc de inimă o piatră
Asta e tot ce mi-a rămas.
Eu sar acum printr-o fereastră
Sub greul ei teribil cad.


P.S. : Tot normal.

„De ce iubim femeile”

Și , Doamne, ce mai culegere de povestiri. Această carte m-a făcut s-o urăsc și s-o iubesc în același timp, mi-a ruinat vise și mi-a conturat altele noi în acest mic al meu creier de copil inocent. Uneori, parcă toate celelalte povestiri, versuri, nuvele, romane ale unor autori ca Druță, Dabija, poate Busuioc, Stendhal și chiar Vieru, nu la urma urmei, se duc pe apa sâmbetei, mai bine zis în apele inexistentului, unei realități efemere și iluzionate. Deci să înțeleg că nu e de pus la îndoială că toți bărbații sunt sau nu la fel, dar cum poți să ți-l închipui pe Vieru în teribilele ipostaze (poate într-un sfârșit [al vieții] îmi voi schimba părerea) și metamorfoze ale lui Cărtărescu a cărui viață numai și atîrnă de erotism(acestea concluzionate din unica mea lectură a lui, desigur este o constatare pripită). Combinație aparent implauzibilă. Totuși, transgresînd superficialitatea legăturilor sale amoroase dintre care unele se devalorizau, prin depravarea tezaurului sufletesc, iar altele rămâneau la etapa unei dulci și drăguțe povești de dragoste, aș putea spune că această magnifică perlă a post-modernismului nu e lipsită de profunzime. Lăsînd la o parte toate scenele obscene și gîndurile-i  ”murdare”(de care slavă Domnului am avut ocazia să aflu doar din cărți) am regăsit în Cărtărescu acel om care se tot caută în viață, supraviețuind unor crize sufletești pe care odinioară mie-mi le crezusem letale. Poate că mă liniștește faptul că acum este căsătorit și, intuiesc eu, fericit și nu a povestit despre soția lui în această antologie, nu a aliniat-o cu celelalte femei din viața sa și, iarăși intuind, o consideră ca unica-i adevărata-i dragoste, fără s-o defăimeze, păstrind-o în intimitatea lor secretă.

Pe alocuri, obișnuiesc să selectez cîteva fraze de prin cărți, în cazul de față am ales foarte puține comparativ cu celelalte lecturi:

„De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu

~Cu urechile pe spate~

„Nu, n-am omorît pe nimeni, n-am violat și n-am tîlhărit, n-am băgat pe nimeni la pușcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atîtea ori ființe dragi, enorm de multă suferință.”

„Imediat cum cerul se colora în roz-sîngeriu, simțeam cum se apropie de mine valuri de disperare și suferință. Era ceva fizic, o durere localizabilă, în centrul pieptului. Nu mai puteam respira, muream de nefericire.”

~Cine sunt eu?~

„Nu-mi mai fac de atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bun, nici frumos sufletește, nu pot fi un „model” pentru nimeni, așa cum nici eu nu am modele în viață.”

„Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

~Două feluri de fericire~

„…fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzație scurtă și copleșitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii și poeții. Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbește despre „cumplitul” ei: ea este frumusețea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: ești cu adevărat fericit când vrei să oprești timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viața ta a avut sens dacă, în șirul nesfârșit de momente banale, cenușii, triste, rușinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viață este compusă, s-a aprins totuși, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii.”

„Fericirea pe care oamenii o caută îndeobște n-are nimic de a face cu experiențele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa aurea mediocritas* a antichității, de cultivarea grădinii proprii, de tihna și pacea unei vieți înțelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium și excese.”

„Suntem cu toții, de fapt, o combinație între cele două cazuri, și idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marei și adevăratei fericiri.”

~Cartea magică a tinereții mele~

„Liniștea și singurătatea erau totale, umbrele se scurgeau nesfârșite din fiecare obiect.”

*aurea mediocritas – aurita cale de mijloc

Suflete rănite

Nu-ți mai rămân nici reci cuvinte,

Nici inima nu bate-ncet

Se înmulțesc aici morminte

De suflete-nghețate, reci.

Și stau rănite spânzurate,

De-a dorului frânghie-n jos

Nici focul nu mai arde talpa

Căci a rămas din ea doar os.

Și tânguind de-atâta jale

Un vânt le suflă printre flori

Și ele ofilesc agale

Încep a rugini și mor.

Iar fierul crucilor culcate

Un scârțâit sună prelung

Fotografii de morți furate

Un gând mai trist nu pot s-alung.

De m-ar privi-n secret fantoma

Să-mi sufle-n șoaptă-o vorbă rece

Aș împietri, purtând doar urma

Unei ființe ce trăiește.

Dintr-un albastru străveziu

Ochii se pierd în depărtări

Iar să mai sper e prea târziu

Un suflet mi-e pierdut în zări.

Va coborî-ntr-o bună zi

Își va găsi mormânt al său

O cruce neagră va sădi

Și va dormi-n sicriu mereu. 

De-abia plecaseși

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci
Pîn-ai pierit, la capăt, prin trifoi
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-aș fi făcut un semn după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămîi
Ai ascultat de gîndul cel dintîi
Nu te oprise gîndul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

                                 Tudor Arghezi

1 MAI

S-au răzgîndit petale să mai cadă

Stau înfoiate mari și grele

Măcar o zi soare să vadă

Un roșu mac în lan de verde.

Un alb se coace în cireș

Parcă a nins ori azi ori ieri,

Iar soarele de-i cald și des

Doar fulgi pe ramuri înfloresc.

Un mai răsare printre flori

Învăluit de primăvară

Și dulce tainic dă fiori

Necunoscutului din vară.

Ce trist că noaptea bate vântul

Și aerul îngheață singur,

Ce trist că noaptea vine gândul

Și mintea caută-n adâncuri.

Strivită sub camion

Nebuloasă

A.S. : Am răsfoit carnetul negru și dau de aceste scrise, nu am idee ce se întîmplase în acea zi sau în acea perioadă, dar știu că înainte să evadez în vis, în minte îmi răsuna: ”strivită stau sub un camion”, de ce, ce și cum - nu știu, dar nu am mai adormit și am dezvoltat gîndul sumbru pe o filă albă.

”Zăcând sub un camion, privesc la cer, strivită stau sub roți. Sub greutatea –i chinuitoare se-aud coaste trosnind încet și jalnic. Le ascult și parcă nu sunt ale mele, încerc să ghicesc ce va urma, dar nu le simt, demult le-am părăsit. Acolo sus, privirea-mi caută steaua, stea ce mi-a luminat existența, ce m-a îndrumat pe căi feerice, ce a scăpărat mereu în raze albe atunci când setea frumosului se istovea. Dar unde-i? Uite-o! Plânge și ea pe cerul negru împestrițat cu alte astre ce păstrează vieți străine, cade și se pierde în gol, lacrimile-i curg frumos în urma sa, devenind un voal precum o nebuloasă apocaliptică. Totul se petrece în fracțiuni de secundă. Coastele rupte îmi frâng inima, iar sângele țâșnește tulburat din această distorsiune crucială. Numai mintea-mi deapănă amintiri de-o viață în fața ultimei tragice încercări… Amintiri dulci și amare îmi leagănă ochii ce nu realizează că înaintea lor e universul… Și timpul stă pe loc, secunda nu se mai sfârșește, a fost o viață de om, acum e trup ce zace sub un noian de fier. Cu ochii larg deschiși, fața palidă ca norul dintr-o zi senină, cu buzele crăpate pictate într-un roșu pal, zace rece împietrit un pur cadavru…”

Data : 20 februarie 2011
P.S. : Tot normal.

Catastrofă

Curînd se sparg crăpînd ghețarii

Alunecînd distrug și cerul

Doar zgomot surd și neintegru

Un alb decolorează-n negru.

Cutremurînd, un fulger sparge norii,

O rupe-n patru imaculata vată

Și cade-n gol furtuna spartă

O mare de chemări deșartă.

Nici soare nu mai arde cerul,

Nici luna nu răcește noaptea

Un uragan doar urlă-n șoaptă

O catastrofă stă uitată.

Verigă în reabilitare

Se prea poate că nu e totul precum ne imaginăm. Îți pare că ai atîtea uși deschise în fața ta, atîția oameni îți zîmbesc și te invită în lumea lor. Dar e deajuns cînd o verigă din acel lanț se rupe și nu mai e același, nu mai unește aceleași unități, s-a rupt în două, sunt două diferite, altele două, două ce nu mai țin același turn, două - rupte. E trist... dar ce să-i faci? Nimic. Sau totul? Tot? Mereu e totul sau nimic... Mereu sau niciodată? E trist. Dar trebuie să stai nemișcată pînă cineva îți va arunca vreun colac de salvare...dar... pînă atunci poți muri... E trist... E mare, albastră și rece, e adîncă și frigul taie. Înec, dar malul nu se vede... E trist... aștept nimicul...

Zadarnic

Zadarnic mă-nspirai din roz,
E-un alt melodic pur izvor,
E-o altă lume minunată
În care m-am lăsat prădată.

S-au perimat vise trecute,
Dar știu, cindva, erau mai multe,
Se ghibușeau naive-n minte,
Nu se opreau să se frămînte.

Iar astăzi tragic le-am uitat,
Un sumbru gînd cutremurat.
M-am înarmat cu dulci iluzii,
În vis mă pierd sub lungi perfuzii.

M-am rătăcit în propriul drum,
Astăzi din el rămase scrum,
Nici o cărare prin cenușă,
Nici o scăpare, nici o ușă.

Doar întuneric rece trist.
S-au prăbușit așa subit
În mine-ambițiile vitale,
Acum - amenințări fatale.

Despre stele...

―Și ce facem acum?

―Ne uităm la stele…

―A mea e încă pe drum.

―Pe drum sunt toate ele…

―Și cînd vom muri?

    Atunci ce va fi?

―Cu noi vor cădea,

    Cu tine o stea,

    Cu mine o stea…

― Dar eu acum mor,

     Mă roade un dor,

     Dar ea nu mai cade

     Așteaptă chemată oare?

―Acum nu mai pleci,

    Amînă dusul pe veci.

    Nu vezi cum sclipește?

    Îți spune: Trăiește!

    Cu fiece rază

    Se face frumoasă,

    O viață-nainte

    Păstreaz-o cu minte.

―De-ar fi să o cred

    I-aș trimite bilet

    Să-mi devină cometă,

    Să-mi ardă completă!

―Naive cuvinte,

    Mîine nu le vei mai ține minte

    Închide ochii și dormi,

    O zînă-ți va veni în somn

    Și-atunci dulce vei visa

    Cum se țese viața ta,

    Înainte-n viitor,

    Bucuria-ți dă fior,

    Fericirea te cuprinde

    Numai zîmbet vei aprinde

    Vei topi cel fulgușor

    Dar acum ― doar somn ușor…

Amintiri...

Știți simțămîntul acela cînd urci în microbus, plătești frumușel taxa de intrare, îți găsești colo un loc să te așezi mai comod (mai la fereastră, de dorit un scaun solitar) și … începi a visa. Așa din senin, te-au apucat gîndurile, stai și dormi cu ochii deschiși de-ți amintești vrut și nevrute, sau contemplezi la ceva ce te macină de la o vreme încoace. Pierzi simțul timpului, ceastă dimensiune sub numărul 4, parcă își pierde din sens și cu tot cu cea conștiință se pierde și ea, se evaporă într-un neant necunoscut. Devii hiperconcentrat, și nu te mai lasă cele gînduri… ce mi-a zis? Să fi fost oare adevărat? Sau nu, cred că au fost așa niște emoții de moment, doar nu ai putea zice ceva așa pur și simplu ca un bună ziua… mmm de-ar mai zice încă o dată. Dar cum se face că suntem atît de mulți pe lumea asta, toți așa frumoși, deștepți, de succes și cu o inimă mare, însă ne înconjoară doar cei aleși. Oare pe unde se mai pierde și timpul acesta?

Mă scoate din sărite cea mîngiere de pisică, desigur nu la propriu, dar e o scînteie în tot eul meu în moment ce se lasă mîngîiată cind tot ea a și cerut asta, nimeni n-a chemat-o, dar ea tot vine întrebătoare la piciorul tău și-ți caută nerușinat mîna ta sau măcar vreo parte a corpului tău să-i satisfaci și ei plăcerea. După ce-i mulțumită, te lasă așa cum te-a găsit și fără vreo remușcare pleacă mai departe, parcă nici nu te-a cunoscut, spre o nouă, mai fragedă și moale pradă.

Dar cîinii, ochii lor credincioși niciodată nu te uită, te slujesc pe viață, fac un legămînt cu ei înșiși, se iau frați de cruce cu destinul și merg amîndoi supuși unui singur om, sau uneori chiar unei familii. Vreau și eu un cîine, măcar el să mă iubească neclintit, nesilit de nimeni și numai din propria sa voință. Vreau să văd în fiecare dimineață ochii cei credincioși și sinceri. Ce trist că viața de om e mai lungă, ajungi să-i vezi îmbătrînind înaintea ta, cînd tu ai fost cel care cu sufletul la gură, la vîrsta de cinci ani așteptai mama să-ți aducă cățelul acasă. Îi petreci ca pe niște oameni, îi pomenești și ți-aduci aminte de privirea lor mereu înțelegătoare:”Da, prietene, va veni și pe strada noastră soarele într-o zi. În doi vom trece mai ușor”.

Doli sau Dolly, acum îmi dau seama că vine de la ”doll” din engleză,hm,  păpușa mea Doli. A fost … a fost un cîine-lup credincios unei întregi familii. La 4 ani umblam, cu ea sub un braț si sub altul ținînd pisica, pe veranda casei vechi, mîndră cum nu mai puteam și fericită de bogăția ce o aveam. Acum sunt în floarea tinereții cum s-ar spune, dar ea, ea și-a trăit deja viața întreagă. A făcut pui doar o singură dată, a avut nepoți de mai multe ori(într-o vară făcuse 11 dintro dată). Era cîinele care știa cum să-și arate fericirea, știa cum să asculte cînd i se spunea, știa să latre cînd vreun hoț ne fura fînul, știa să se supună unor chinuiri de copil mic. Niciodată nu a mîncat vreun puișor(sau poate că da, dar numai în tinerețea sa) pentru că vedeam cum treceau boboceii mici abia ieșiți din ou, iar ea nici că-i observa sau mai drăguț era cum îi împingea încetișor cu botișorul dintre labele ei, să-și găsească frumușel calea colea spre mama lor, dar ei nu voiau, și ramîneau insistent in puful cel de blană roșcată, nici ea nu era împotrivă. Îi plăcea la scăldat, verișorul mai mare o învățase(tare se mai bucura cînd venea el). De zile mari, cînd ne adunam mulți ai familiei, ne duceam cu toții la iaz. Cu frigărui sau fără, pentru ea era o imensă sărbătoare, în sfîrșit scapă de cureaua ceea de piele cei roade blana, în sfîrșit labele celea nu mai calcă pămînt bătătorit de atîta amar de vreme și unde nu se știe de ce nu vrea să crească nici un firicel de iarbă. În sfîrșit a prins libertate, fără lanț e o pasăre ce larg își întinde aripile vrînd să cuprindă tot nemărginitul ca mai apoi să nu-i mai dea  drumul. Ce-i drept începe a fugi ca o nebună, aleargă la fiecare și fuge de la toți, e fericită, azi e liberă.  De cum vede oglinda apei, își face viteză și sare parcă dintr-o furie în apa caldă a iazului. Înoată pînă unde vrea ea, se învîrtește cum doește, astăzi e ziua ei, și orice zi de plecare la scăldat e ziua ei, măcar dacă are o viață mai scurtă să nu rămînă ca noi toți:”K sojeleniu, deni rojdenia toliko raz v godu”. Iese rinjind cu limba pînă la pămint, blana-i grea și udă, nimeni nici nu suspectează și colo începe a-și arunca apa de pe ea părînd o centrifugă roșcată, toți o iau la ocară:”E tuț mama eu de Doli, marș încolo ș te scutură, nu uiti la dinsa, ha?!” înghite sublim limba și pleacă mai într-o parte. Nu, nu s-a supărat, doar realizează că a fost indecent ce-a făcut, și nu a trebuit să-și ia atîta libertate cît nu mai putea duce. Azi a fost la iaz, e liberă și ferictă. Mîine unde plecăm? Același lanț de fier care ba se aude tîrîindu-se greu pe pămîntul sec, ba se aude lovindu-se zgomotos de cușca-i mare, semn că se urcă pe ea sa vadă ce se petrece peste drum, dar nu era mare lucru să vezi, doar de-o căruță mai trecea, căci peste drum nici o casă, imaș liber si verde, iar peste imaș o vedere largă si imensă spre lanurile, livezile si pădurile de pe dealul celălalt. Cine știe ce caută ea acum, se uita gînditor si prelung, de parcă venise momentul hotărîtor, iar acum trebuie de dat un verdict cît mai înțelept, sau parcă ar fi unul dintre frații ceia Moraru ai lui Druță, care stau pe prismă ziua întreagă de contemplează, și nimeni nu știe ce gînduri le macină mintea in ceste timpuri de restriște. Apoi coboară încet, mai umblă de colo acolo, urcă în cușcă,  pune botul pe labe si așteaptă supusă, poate… următoarea zi? Nu, următoarea libertate. Mîine, ce facem mîine am întrebat? Mîine plecam la vie, să mai vedem ce face poama, de s-au copt bine cireșii lui tîca Cozma și de s-a făcut iarba fîn. Ce luăm cu noi, cum ce? Furca și normal. Cine merge, cum cine? Toți.  Ai , nu, vezi ca nana rămîne acasă, o dor picioarele, si ce sa caute ea acum pe dealul celălalt, atîta amar de mers, las'că a merge la cules poama sau la sădit fasole, acum n-are cînd de uitat. Deci plecăm, eu mică de vreo șase ani, nanu Volodea si nanu Vitea. Coborîm dealul de pe care se înalță casa cea noua, ajungem în vale, la casa cea veche, ne mai oprim puțin, luăm cîteva nuci abia coapte, gustoase. Dăm buna ziua cu foștii vecini, dar și la lumea ce trece pe stradă, n-o știam, da cică așa se face la țară, se dă bună ziua cu toți, chiar de-i vezi prima și ultima oară. Poate nu va fi ultima, îi spui unui om bun bună ziua, iar el te va ține minte, și să fi trecut mai apoi intr-o zi pe lînga casa lui, nu-l vei recunoaște, dar el o să-ți recunoască figura, si-o să-și amintească că-i spusei tu o data buna ziua, te va striga și el acum și te va chema să-ți culegi un pumn de cireșe mari, albe de care numai el în tot satul mai are. După ce încuiem casa veche, sau cîteodată nici n-o mai încuiem pentru că e închisă, iar înăuntru nu mai ai mare lucru ce vedea. Punem sîrma la poartă si ne pregătim de urcat un alt deal, spre Rădi, astfel se numește locul unde crește poama lui tîca, unde a sădit el cinda vreo 6 cireși ce azi au crescut mari și fac cireșe în primăvară, roșii și multe, de-ți par că se cresc struguri. Lînga vie, un imaș întreg, de iarbă verde naltă și frumoasă, poate mai sunt și altele, dar de astea mi-au spus sau numai de aceste și-am auzit, poate că mai trimiteam urechile citeodată la păscut, cîteodată ascultam, și așa s-a primit că am reținut doar via, imașul si cireșii. Și venind așa doi oameni si jumătate și un cîine, urcă dealul, ajung la un izvor, gata, nu mai ramîne mult de mers căci îndată după izvor se începe acuș și via noastră. Via a rămas de la tîca, bucata de pămint dată de putere pe o întorsătură de deal, nici tu să ari , nici tu să cultivi ceva ca lumea, așa că au dat pămînt si pe la cei cu mulți copii. Dar de fapt păminturile lui tîca au fost mult mai mari decît săraca ceastă parcelă de lut, erau întinse, mari de se duceau pînă la Semănanca, ba chiar pînă la Romănești, dar le-au luat la colhoz, apoi au văzut că mare treabă cu el n-ai ce face în colhoz și au luat de l-au împărțit la oameni, acum alți oameni îngrijesc de răsadul ce îl dă țărîna îngrijită cîndva de mîinile roboase ale lui bunelu. După ce ne-am potolit setea, facem și ultimii pași, cînd colo nanu strigă: ”Ei tu, acolo, și fași tu măi? Doli, amuia fas”. Erau doi semănănceni (pe urma aflasem de asta) care pur si simplu furau fînul nostru. Îl terminau de umplut deja, încă o furcă si sacul era plin, dar ca să vezi ce namilă de cîine le rînjește ademenitor cu dinții in față. Au lăsat fînul cu tot cu saci și coase. Așa mi-a părut bine în acea clipă, în sfîrșit s-a întimplat și ceva interesant la care asistasem și eu, voi avea cui și ce să-i povestesc diseară. Cei doi au luat-o la fugă, prin vie, apoi prin popușoi, apoi nu mai știu prin ce lanuri. Nanu tot o fugă după ei, Doli nu se oprea din lătrat, eu entuziasmată și fericită am început și eu a fugi cu ochii sclipind. Nanu s-a pierdut, nu se vedea la orizont, dar care orizont , căci in jur doar plantații. Celălalt nanu , Volodea, rămase în urmă, nu mai era el la anii ceia cînd te poți apuca liber să fugi mai ales după doi tineri iuți pe care nici măcar Doli nu i-a ajuns. Eu fuga după ea, ea fuga după nanu, nanu fuga după hoți, hoții fuga de năpastă. ”Doli, stop!” Doli se oprea cînd îmi auzea glasul și mă aștepta pînă mai făceam vreo cițiva pași apoi iarăși își lua avînt, nu cumva să piardă urma, ”Doli, stai!” strigam eu cînd o pierdeam din vizor si ea iarăși mă asculta. Am ajuns în Semănanca, nanu descoperise cine fura fînul nostru din Rădi, intrase intr-o ogradă și acolo o grămadă de iarba uscată se ridica după colțul casei. Nu mai țin minte cum și ce s-a hotărît, eram mică si prostuță pe atunci, iar chestiile celea nu mă prea interesau. Astăzi Doli a fost o eroină, a speriat nenorociții ăia de hoți ”Da ii numai cum o văzt-o pe dînsa o lăsat și coasă și tot, uite, ți le-am adus noi si ascuțite” ”Și ne-i adus? C tot tu ai s te duși și ai s cosăști. ” Nanu rîdea ”Bun , bun femeie hăi.”

Ai, ce-am făcut, unde trebuia să cobor, m-am luat cu totul cu gîndurile. ”Domnule șofer opriți aici vă rog, mulțumesc.”

Un deșert de întrebări... Un pustiu de chemări...

Și devine interesant cînd te aștepți mai puțin. Dar pentru cine? Pentru că acum nu mi-i chiar de glumă. De ce să mă ascund după idealul altuia? Cine sunt eu? Vai, cît de hamletian… Știam, da, știam, oare mai am idee? Aceste neîntîmlări care de fapt țin de un inconștient, nu, mai bine de niște vise care nu se pot realiza, dar de care vise vorbesc? Ce prostii! Nu există astfel de vise pentru că ar însemna să mă sacrific pentru un nimic, să mă dedau unor ademeniri insuflate mie de mine însumi. Dar ce știe? E oare adevărat sau fals? Pentru că nu găsesc noimă de sens cînd vorbește în vînt, e absurd. Dar este explicabil in materie de ce va deveni în viitor pentru că nu are să poată niciodată să-și exprime punctul său de vedere, de fapt îi va fi interzis, altfel nu va fi echitate și libertate. Paradoxal, dar adevărat. A citit oare vreun Preda? Eee, poate că da, dar ce a înțeles? A căscat oare bine ochii? A văzut oare multitudinea sensurilor și maniera de exprimare aproape perfectă, deoarece nu rămîn nelămuriri (doar în cazul în care ești cu totul incult, dar să nu uităm că e oglinda inteligenței!)? Ar putea să zică și ființa în cauză ceva mai concret? Pentru că se ascunde după metafore… ca și mine, dar nu, eu ca ea, mai bine zis. Am impresia că este molipsitoare această boală… dar e temporar. Și să continuăm… care e părerea acestei ființe? Are vreo una?  De cîte ori a zis ceva am descoperit doar fraze preluate din evident, din ceva demult demonstrat și concludent. Are dreptate? Are. De ce? Pentru a zis astfel și mulți alții ce au rămas în istorie, alții ce în viața lor nu avut atîtea recunoștințe, alții ce s-au sacrificat, alții ce nu au descoperit înțelegere din partea altora și au fost nevoiți singuri să creadă în propriul lor ideal, fără să-l laude pentru teama de-a nu fi ghilotinați. Însă, aici se ivește o cu totul altă imagine, expresivitatea, plenitudinea, greutatea, și sensul cuvintelor ei preiau mărimi colosale, aprecieri ”de valoare”. Nu sunt obiectivă? Evident! Cui să-i fac eu dreptate? De parcă am primit-o eu! Inadmisibil ce a făcut! Un joc cinstit și curat nu se plănuiește după cortină, ieși pe scenă și confestă! Nu afirm că vei cădea, dar măcar să-ți aud punctul de vedere, pentru că serios nu regăsesc nici unul.

 Absurdități… cîndva le voi explica… astăzi nu mai am puteri. Cică ”neîntîmplări”, pfff, roadă de iluzii și imaginări ireale; am ce face, peste cap am de lucru, dar nu mă trage, ce să-i fac? Dacă ești plus te atrage acel minus, dar ce vei face cu el? E doar un delict, te otrăvești în van, ia-te de mînă cu cei ca tine. Doar știu că nu am nimic în comun, dar tot mai împing muntele acesta bătrîn. Poate este ceva light, o simplă încercare… dar atunci mă tem de viitor, infiorător. 

Liniște

Nu zici nimic, nu spun nimic

Și ce-a rămas mai stă pe-un fir

Subțire de mătase fină

Și doar sfîrșitul să mai vină.

O lungă, grea, tristă tăcere

Și ce contează a mea părere,

Cînd totul pare fără rost,

Cînd nu contează tot ce-a fost.

Nu-ntrebi nimic, nu zic nimic,

Căci știu că doar în van va fi

Căci nu-ți mai pasă ce mai simt

Și n-are rost să mă mai mint.

Delir

Totul e prea metaforic, ne e frică să zicem lucrurilor pe nume și astfel le ascundem după cuvinte înlănțuite în labirinturi. Ne e frică să recunoaștem adevărul, ne e frică să ne lovim de o realitate crudă. Sau e doar imaginația? De fapt, să nu existe nimic din toate acestea, să fie o curată și verosimilă închipuire a creierului nostru? Uneori se ivește impresia unei lumi false, unor oameni falși, unor adevăruri ce devin minciuni. Iar dacă te deschizi prea mult, ai impresia că te-ai dezgolit în fața unei uriașe mulțimi și nu mai știi unde să te pierzi. Și te miri cînd vezi în față ceea ce te inspiră, e paradoxal și șocant. De ce nu erai și înainte astfel? Ba nu, erai! Însă nu știai. Pur și simplu era tăcere. Dar descoperi pe celălalt mal o lume nouă, necunoscută, te macină curiozitatea ce se află acolo, însă nu ai acces și nici voie. Delir. Propoziții fără legătură și gînduri ivite din alte semispații. Picaj. N-am nevoie de parașută. Voi încerca să zbor. De voi cădea, sufletu-mi se va ridica și va cunoaște adevărata fericire. Dar ce îndrug? Capul mi-e în nori. Nu mă gindesc la viitor. Ce nepăsare și indiferență față de lumea mea, dar cît devotament pentru …  stop! 25.01.11

Acum ori niciodată...

Cum te simți cînd ai ruinat, ai prăbușit și ai distrus tot la ce țineai mai mult sau măcar îți păsa enorm? E mai strașnic simțămîntul că nu mai poți reface nimic, a dispărut totul și te sfîșie gîndul la resemnare pe dinăuntru. Ești pierdut și speranțele te-au părăsit… Începi a înnebuni și te zbați ca peștele pe uscat care nici marea nu o vede, nu știe in ce direcție să o ia, și se zbate întruna fără a putea respira, astfel te sufocă aceste gînduri, știind că nu mai are rost strigi precum biet animal împușcat. Sensul se risipește în jur și rămîi într-un vid, te absoarbe o gaură neagră groaznică, iar nimicul cade-n gol, de fapt el e însăși goliciunea. Și ce-ți mai rămîne să faci? Nimic. Și cine devii? Nimeni. Paradoxal, să devii un nimeni. Dar vrei, vrei atît de multe să zici, să recunoști, să declari, să aprobi și să negi, însă știi că nu mai are rost, dorințe înghițite de necesități, fapte realizate de rațiune, gînduri pierdute în suflet.

Ai ceva de zis? Nu poți? Ia-ți inima în dinți și fă ce crezi tu că e mai bine, nu lăsa să curgă timp în van, nu lăsa șanse să se piardă fără sens. Acum acționează! Arată ce simți și vrei într-adevăr, căci pe urmă va fi prea tîrziu… Iar dacă nimic nu mai are rost, uită tot ce-a fost și începe o viață nouă!

Strîngere de inimă pentru Grigore Vieru

Portretul lui Grigore Vieru pictat de Igor Vieru

Zilele trecute am aflat

Şi sufletu-mi greu a răsuflat.

Nu pot să cred în nici un fel de chip

Că totul a fost atît de pripit.

A murit imediat după ziua mea,

16 ani împlinisem.

Ah! Cît mă doare inima

Că nu-l mai întîlnisem

Nici nu-l voi mai întîlni

Îmi va vorbi în poezii,

Iar eu voi sta, voi asculta,

Îmi va părea rău, dar voi aplauda.

De ce a fost o dată, Doamne?!

Să-i pot da mîna acestei mari legende

Ce mereu în inimă-mi va fi vie

Pentru că am ars în  a lui făclie.

Am trăit lîngă el, aici în ţara lui

Unde el avea un ţel  şi eu pe-al lui.

Lupta pentr-un unit popor

[Zbura-va liber acest cocor],

Lupta pentru o limbă românească,

Pentru o mamă părintească

Ce fiecare o ţine-n suflet,

Ce fiecare o dă-n răsunet…

Şi el a auzit, a început să scrie,

Cuvintele-i se aşterneau uşor pe hîrtie.

Arma lui era  peniţa,

Era gîndul şi ambiţia.

Nu se lăsa bătut chiar dacă a fost jignit,

Incredibil acuzat, inacceptabil umilit.

De ce, Doamne, să-i fie oare

Acea credinţă din izvoare,

Umilită de-un cuvînt

Fără rost pe-acest pămînt

Ce a greşit?

În faţa celui ce l-a umilit,

E oare astăzi un păcat

Să ai tu sufletul curat?

E păcat să-ţi iubeşti mama?

Să-ţi îneci dorul, doar pentru teama

Că un muritor de rînd ca el

A zis că nu mai e fidel

Lui Dumnezeul cel de sus

Căruia G. mereu i s-a supus.

Ce drept are să judece,

Oare aceasta nu-i păcat?

Privirea să i se întunece,

Iartă-mă, Doamne, că-i păcat!

A fost, este şi va fi,

Iar eu mereu voi mulţumi

Pentru-al Domnului trimis

Să mă-nveţe ce-i un mit,

Să mă-nveţe ce e rimă,

Să mă-nveţe ce e mama.

Glasul său va răsuna mereu

În sufletele ucenicilor lui,

Niciodată nu voi zice că mi-a fost greu,

Doar îi sunt recunoscătoare lui.

Aş fi vrut să mă vadă crescînd

Sau cel puţin eu pe el scriind,

Cel puţin o viaţă întreagă,

Mai mult nu-ţi cer eu, Dragă.

Dar e tîrziu! Ce oarbă-am fost!

Acum eu plîng, dar fără rost!

Ştiu i-ai promis 10 ani

Iar eu i-am pirdut în van,

Avînd poetu’mi aproape,

Răsuflînd într-aceleaşi hotare

Credeam că am tot timpul din lume,

Dar am greşit, ce rău îmi pare!

Nu ştiu! Cîndva la miez de noapte

Sau la răsărit de soare

Îmi voi aminti în şoapte

De cuvîntul tău, Grigore!

Îţi spun eu ţie Tu acum,

Nu vreau să rămîi mit sau legendă

Ce zace-n sculptura de alun.

Mi-ai fost aproape şi-mi vei mai fi,

Mi vei fi cel mai aproape ideal,

Iar eu în fiecare vară, zi de zi,

Voi lua peniţa şi hîrtia, sus pe deal,

Voi fi copilul cel naiv

Ce interpretează idolul, întîlnit tardiv.

 

Poate am acuma şansa

Cea pe care n-a avut-o.

Am o mamă, am un tată,

El pe mama a iubit-o,

Eu nu pot să realizez

Ce-i să umbli-n frig desculţ,

Dar continui să visez

Visez că stau... şi îl ascult...

Poezia lui eternă

E un uriaş ecou

Pentru limba cea maternă

Ăsta-i strigăt de erou!

Ştiu. Niciodată nu-l voi ajunge,

Dar eu tot sper să-l pot atinge

Să-i pot atinge dragostea de mamă

Să-l pot visa pentr-o secundă.

A fost respins de o putere,

Ba chiar numit spion.

Să ştiţi c-a fost doar un pion

Într-o joacă fără maniere.

“Puterea” nu-i cunoscuse glasul

“Puterea” nu-i ascultase pasul.

Au fost nedemni să recunoască clar?

Oare nu a fost un patriot exemplar?

A fost desigur, mai mult decît atît,

Decît au putut şi ei, atît.

Iar lor cu nesimţire le-a fost ciudă

Au avut o namaipomenită ură

Pentru ceea ce lor nu le-a fost menit.

Li se descid ochii, abia cînd e rănit.

Ce e dreptate, Doamne?

Rămîi curat, eşti împuşcat!..

Ce e credinţă, Doamne?

Cînd crezi, dar eşti alungat?

Pentru mine el nu e trecut sau viitor,

Nu e trecător, şi nici un simplu muritor

E doar present, e doar aici,

Acum, mereu, în veci…

Neîntîmplări

       Și ce faci cînd nimic nu se întîmplă? Doar parcă timpul stă în loc, spațiul cel nemărginit devine încă și mai întins mărindu-și hotarele pe care nici măcar nu le are. Iar oamenii, ce fac ei? Trăiesc? Posibil. Dar totul se oprește, mișcarea lor îți pare monotonă și lipsită de viață. Ce se întîmplă cînd nu dorești să faci nimic? Nimic. Doar stai și contemplezi în van, pătrunzînd în gînduri cu adevărat profunde și nu ți le mai amintești decît la următoarea neîntîmplare. Între timp le uiți, parcă nici n-au fost și au zburat o dată cu trecerea timpului și cu mărginirea spațiului. Dar imaginația e o forță puternică, e asemenea visului care ne permite să trăim vieți magnifice în fracțiuni de secundă. Imaginația care deschide noi valențe inventate ale existenței personale, noi căi pe care le-am putea lua, noi personaje pe care le-am putea întîlni și care ne-ar marca pe viață. Devenim eroi ale unor povești fabuloase unde totul se rotește in jurul nostru. Deunăzi mă vedeam pe o insulă pustiită cu încă trei persoane. Era încă și mai greu pentru mine faptul că nu mă înțelegeam cu nici una din ele. O zi trecea ca un minut. Iar timp de o noapte am trăit un anotimp întreg. Și pasul la care m-am blocat era că nu știu cum erau să avanseze lucrurile, pentru că devenise o situație complicată. În mare parte din cauza mea, dar nici altfel nu se putea. Pentru ca să pot da un final poveștii cred că ar trebui să urmăresc cum se petrec aceste lucruri în viața reală, pentru că personajele sunt reale, avînd o mare legătură cu lumea în care trăiesc eu. Și ce fel de erou mai rămîne din mine cînd într-o lume ruinată eu dărîm și ce a mai rămas? Și dacă acest straniu și bizar vis al meu s-ar realiza, ar fi calvarul vieții mele, apoi îmi pare bine că e vis și rămîne la stadiul imaginarului. De ce atît de mult pesimism? Nu știu, poate e o formă de evadare a optimiștilor, o formă nespus de ciudată prin care își exprimă lăuntricul infinit. Pentru că una sigur o știu: un om cu adevărat demoralizat și depresiv niciodată nu-și va putea înșira pe foaie ce resimte. Aceasta e posibil doar prin retrospecție, fie că a trăit aceste stări, fie că și le imaginează.

       Dar de unde am pornit? De la nimicul ce pătrunde uneori nechemat în sufletele noastre, care și așa suferă de schimbările impunătoare ale rațiunii. Și ce faci cînd rămîne vid? Normal ar fi trebuit să-l completezi cu ceva dens care să te îndestuleze pe o perioadă destul de lungă. Însă oricît nu ai stărui asupra faptului, totuși, o explozie de evenimente și trăiri poate să golească din nou totul și nu-ți mai rămîne nimic. Dar cît de mult te-ai forțat să-ți umpli viața cu sens, iar acum destinul te modelează după voința inamicului. Dar care inamic, pentru că nu identifici nici unul și niciodată nu te-ai știut urît după spate. Și uite imaginația mea o ia pe căi necunoscute…  Aceste neîntimplări motivează și mai mult ca să se întîmple ceva cu adevărat semantic fără a lăsa loc acelui gol, pentru că  și el are nevoie de spațiu, uneori colosal. 

Poveste(1)

  A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici nu v-aș povesti, și-ntr-adevăr s-a întîmplat, de-altfel nu v-aș fi relatat.
  A început demult, dar nu mai face să mai încep cu firava-i geneză. Și-acum cînd sunt martor și actor, voi începe firul de la mijloc, sau de fapt să fie ăsta adevăratul inceput, singură nu stiu. Dar totuși să vedem despre ce va așterne astăzi povestea...
  Era pădure imensă, verde așternută la poale de munți. Iar copacii erau gigantici, cu tulpini groase, acoperite cu un strat gros de mușchi ce redau peisajului atmosfera de ceva tainic, fermecător și



mistic. Așa părea de la început. Pentru că era o pădure virgină, fără vreo urmă de picior de om, cu ramuri grele rămînind singure sa se frîngă sub greutatea zăpezii și sub apăsarea timpului. Iar viață parca nu m-ai găseai acolo, de parcă doar verdele cela apăsat striga și trăia în singurătatea munților. Și toata vietatea dormea, visa și călătorea în lumi necunoscute, în gînduri și-amintiri plăcute. Și era minunat să admiri acel verde deasupra unui alb imaculat ce s-a așternut ca niște dune pe vîrful cel de munte. Și te simțeai liniștit și împăcat cu tine însuți că mai perfectă lume nu găseai, că acum ai cunoscut raiul pe pămînt, că viața nu mai cunoaște alte culmi, că acesta era un vis real din care ești fericit că nu te trezești. Astfel, se termina iarna în acel ținut pașnic și pur. Zăpada se topea, zadele se renășteau într-un nou verde sălbatic, muntele își recăpăta vechiul sur și pămîntul se ivea desubt ca o năpastă neagră.